marți, 27 martie 2018

Dator de dor

Îmi este dor de tine... Nici nu știu,
De ce-n trezirea mea te știu departe,
De ce există timpul ce desparte
Și duce totul înspre mai târziu...

Simțire-mi ajung un corolar
De așteptări trecute de răbdare,
Cât încă eu mă mint că mi se pare
Cum timpul ni se trece în zadar.

Și îmi tot schimb al dimineții rost
Spre începuturi ce nu vor să-nceapă,
La fel cum nu vrea mintea-mi să priceapă
Că-i nu-i normal "va fi", ci doar ce-"a fost".

Ajung, și-așa, să-mi fie iarăși dor,
Măcar de primul pas, în fapt de seară,
Sau altul, la-nceput de primăvară,
Căruia-i sunt mereu, mereu, dator.

Se-ntâmplă, uneori, să mă închid,
În gându-n care se întâmplă lupte,
Între idei ce, totuși, se vor rupte
De cele ce trăirile-mi ucid.

Iar, alteori, încerc să-mi interzic
Rostirea de cuvinte despre lume,
Știind că ea, prin legi, ori prin cutume,
Îmi cere chiar și visul să-mi explic.

De vreau sau nu, și chiar dacă nu pot,
Caut să uit, ca formă de-mpăcare,
Că ziua e când mică, e când mare,
Doar eu rămân un om și nu-s robot.

sâmbătă, 24 martie 2018

Tăcerea ca sofism

Tăcerea pentru unii-i semn normal,
Ascund în ea o mare neputință
Ce și-o trăiesc cu-ntreaga lor ființă,
Mințindu-se că-i ceva ideal.

Își au tăcerea, ce-au primit-o-n dar,
În vremea ce și-o știu copilărie,
Un mod ciudat de-a crede-n bucurie,
Când adevărul are gust amar.

A fost, va fi, și-i vrută de-ajutor
Orgoliului ce-i dă meschin putere
Și care vrea în jurul lui tăcere,
Voind a se impune tuturor.

Ascunde, nonșalant, în jurul ei
Prea multa neștiință de cuvinte,
Și vorbele ce nu aduc aminte
Decât de sensuri fără clar temei.

Chiar și atunci când pare de moment,
E fugă dinadins, deși mascată,
De a se ști cu totul dezarmată
Lipsită de un minim argument.

Dar cum n-ar fi absurdul împăcat
Cu lipsa de efect prin mascaradă,
Pe a trăirii-mpestrițată stradă
E scos cuvântul bun de înțepat.

Oricât ar fi motivul în zadar
Și chiar oricât ar fi fără măsură,
Își dă, de unul singur anvergură
Până ajunge normă și tipar.

Eu nu-s tăcut... n-am învățat să tac
Chiar pedepsit la viață în tăcere,
Dar știu de ce tăcerea mi se cere
De cei ce cred că jocul vieții fac...

vineri, 23 martie 2018

Antipremoniție

O viață-ntreagă multe am știut,
Chiar ce va fi în ziua următoare,
Un orizont mereu necunoscut
Mi se-arăta cu-ntreaga lui valoare.

Sunt acuzat mereu că aș fi trist,
Și că tristeții eu i-aș da motive,
Dar nimeni nu se-ntreabă cum rezist
Știind că n-am nicicum alternative?

Doar așteptând și nefăcând nimic,
Nu am, cum n-am avut, o bucurie,
Când mă trezeam că-n fapte mă implic
Mințind că nu-i așa, ca dat, să fie...

Tocmai știind, de multe ori m-am pus
Să bat alt drum, să iau o altă cale
Să merg în jos, spunând că merg pe sus,
Dar tot pe munți urcam, mergând agale.

Chiar de m-am vrut mergând spre înapoi,
Punând dorința-n formă de cuvinte,
Prin întâmplări m-am dus spre vremuri noi,
Și mă găseam mergând spre înainte.

Mi-a fost să știu, de multe ori să văd
Forma reală, fapte-n întregime,
În felu-n care orișicând revăd
Trecutul cu întreaga-i profunzine.

Văd tot mereu, și tot mai mult nu vreau
Ce va mai fi să-mi fie dat de știre,
Să nu mai am idei când spun pe șleau
Ce mlaștină e-această omenire.

Nici chipuri nu mai vreau, nici aventuri
În prea prezenta vreme viitoare,
Aș vrea să simt că ceva-i nou sub soare,
Nu prelungirea unei vechi frânturi.

miercuri, 21 martie 2018

Matinalul corolar

Aproape-n zori era când m-am trezit,
Vedeam lumina vălurită-n ceață,
Nu prea-mi părea a fi de dimineață,
Aveam și-un musafir, deloc poftit.

Nu-mi place, dimineața să vorbesc,
O întrebare-i chiar o grea povară,
Dar nu puteam să-l rog să meargă-afară,
Mi s-a părut absurd și nefiresc.

La o cafea, lipsită de comfort,
Schimbul de replici greu și-avea cuvinte,
Mințeam și eu, știind că el mă minte,
Calmu-mi păstram cu mult prea mult efort.

Știa prea multe... Nu vroiam să-i spun
De ce mi-e viața veselă sau tristă,
Sau cum de mă încred că ea există
Iar eu privesc spre stele ce apun.

El tot vorbea de timpul absolut
În care nu există calendare
Și-n care vremea nu e trecătoare
Și niciodată nu-i nimic pierdut.

Nici eu, nici el, n-aveam un argument
Pentru atâta pierdere de vreme,
În care încercam idei ș teme
Jucând barbut cu mize de moment.

Însă simțeam că e venit cu-n țel,
Și-am căutat să-i pun o întrebare,
Astfel fiind să aflu cu mirare
Că discutam cu "ea", și nu cu "el"!

Răbdarea-i ajunsese la sfârșit,
Țipând, spunea că nu sunt om de treabă,
Să merg cu ea, dar repede, în grabă,
În viață de mai stau sunt un tâmpit.

Cum am uitat de mult să fiu fricos,
Și doar când vreau dau cuiva socoteală,
N-am vrut să cad cu ea la învoială,
Chiar i-am răspuns, deloc politicos.

-Nu te-am chemat, poți singură să pleci,
Când eu voi vrea promit să-ți dau de veste,
Azi însă poți să-ndrugi orice poveste,
Sunt hotărât, să îți rezist, pe veci.

Zorii de zi se trec, sunt la sfârșit,
Îndeamnă-te să mergi prin altă parte,
Am treabă să termin o altă carte,
Și-apoi să văd ce am făcut greșit.

Și de-am să plec, eu singur am să plec,
Și-n moarte am să fiu ca și în viață,
Posibil fi-va tot de dimineață
Când am să pot, de-al vieții prag, să trec.

Nu mă convingi nicicum, nu-s de convins,
Nu-mi părăsesc durerea ce m-apasă,
Nici dacă îmi tot spui că n-am o casă,
Nici dacă-mi spui că viața m-a învins.

Tu ești un adevăr, dar hai să-ți spun,
Viața de-acum, reală, pământeană
E doar o parte, negreșit umană,
Pot să aleg, chiar eu, când o răpun.

sâmbătă, 17 martie 2018

Rugă de iertare

Vin, Doamne, astăzi, să îţi cer iertare
Că îmi tot țin, cam mult, privirea-n Cer,
Crezând că, încă, dreptul am să sper
În adevăr și în dreptatea-Ți mare.

Iertare-ți cer de am greșit cu fapta,
Trăind, atât de mult, ca unul singur,
Gând că e mai bine, și mai sigur,
Să nu mă uit în stânga ori în dreapta.

Și iartă-mă că, pururi, primăvara,
M-am arătat de soare însetat,
Spre scris, fără de noimă, m-am dedat,
Golind, fără păsare, călimara.

Și aș mai vrea, să poți, să-mi dai iertare
Că, vara, am uitat să fiu sedus
De-al soarelui mereu târziu apus,
Avându-mi viața dusă la-ntâmplare.

Greu de va fi, mă iartă, laolaltă
Că toamnei i-am plătit prea mult tribut,
Iar iarna prea puține am făcut
Precum oprirea unui tren în haltă.

Iertarea-Ți vreau, că, poate-n lăcomie
Țintit-am, fără greș, cu ochi de vultur,
Și-am adunat, fără să știu că scutur
Atâtea flori, să-mi înflorească mie.

Îți iertare dacă, strâns sub pleoape,
Am vrut s-adun firescul cer senin,
Ca să mă știu, în vise, mai aproape
De vremuri noi, simțindu-le că vin.

Iartă-mi, Te rog, această încercare,
De a veni să-Ți spun că tot greșesc,
Dar dacă-mi dai motive să trăiesc,
Pentru mai tot ce-am fost tu dă-mi iertare.

Îmi este clar, am multe neștiute,
Cu multe fapte încă sunt dator,
Fie-mi, te rog, din nou cel iertător,
Dă-mi liniștea ce poate să m-ajute!

vineri, 16 martie 2018

Firesc, extrem, invers

Mi-e clar, sunt, azi, castelul,
pe-alocuri dărâmat
De vântul prea puternic
în zid și porți bătând,
Un simplu om ce simte
că sufletu-i mirat
De ritmul care bate
în trupul lui flămând.

Destinul și-ntâmplarea
le port, mi se cuvin,
Le am și le pot duce
altfel degeaba lupt,
Un șir întreg de fapte,
mi-asum, îmi aparțin,
Așa cum simt și pragul
ce-l am, înalt, abrupt.

Trecut-au ani... cu timpul
în care-am rătăcit,
Am înțeles că-i vremea
să merg cât e de mers,
Acestei vieţi în care,
cândva, am fost sortit,
Nu-i pot schimba firescul,
în sens extrem, invers,
Nu-i pot fixa repere,
și nici să mai evit,
Un drum ce mi se știe
din fiecare vers.

marți, 13 martie 2018

Zbucium de schimbare

Simt lovituri de coadă de topor
În gândul ce-a-nvăţat mereu tăcerea,
Ce mi-a ajuns să-mi fie un izvor
De lacrimi, când adună-n el durerea.

Pe margini de tristețe capu-mi pun,
Visând mai văd ideea ca nuanță
Și stelele cum tot mereu apun
Mizând, spre altă noapte, pe speranță.

Cu fața-n vânt, rămân pe gânduri dus
În căutarea unora, bizare,
Când timpul stă cu fața spre apus
Punându-și multe semne de-ntrebare.

În liniște, un zbucium greu, presimt,
Înaripat de multu-mi dor de ducă,
Nu-i știu urmarea, dar, tacit, consimt,
Că o schimbarea vrea să îmi aducă.

De a gândi, de multe ori, mă las,
Voindu-mă-n a faptelor derivă,
Ca să-mi păstrez tot ceea ce-i rămas
Și să nu-mi stau, eu, mie, împotrivă.

Dar și așa ajung chiar istovit,
Debusolat de întâmplări ciudate,
Chemat, și-n miez de noapte izgonit,
De-același adevăr pe jumătate.

Și-s acuzat că sunt acuzator
Înspre ideea ce idei ucide,
Când o aduc în văzul tuturor
În contra intereselor stupide...