Să spun pe nume gândului ascuns,
Să văd cum moartea-n mine se repede,
De parcă eu îi sunt îndeajuns.
Eu ştiu că s-a tocmit, la ceas de seară
Şi că sunt preţ care s-a vrut plătit,
Căci dacă am să ies în primăvară,
Cu nici un chip n-am să mai fiu oprit.
Nu trag de timp, dar n-am nici timp de joacă,
Nici să mai dorm, şi nici să lenevesc,
Şi trag de clopot, bat pe seară-n toacă,
Tot dând de veste miez, de zi, ceresc.
În contra unui fel ciudat de viaţă
Mă pun din nou, aşa cum m-am mai pus,
Tai drum, încrezător, prin nori de ceaţă
Privind mereu în faţă şi în sus.
Văd umbrele cum fug în miez de noapte,
Deja ştiu cum, şi când, şi unde-ajung,
Şi cum îndeamnă visele spre fapte
Sau cum firescul vieţii îl străpung.
De multe ori, nevrut, le stau în cale,
Sau ţinta lor devin, cobai uman,
Ca să percep ideile formale
Ce dă, oricui, doar zbatere în van.
Le-am învăţat... şi pot să spun ce arme
Le sunt, întotdeauna, de folos,
Când întâlnesc o minte care doarme
Şi-o pot întoarce, prea uşor, pe dos.
Chiar niciodată nu mă pun pe fugă
Ce dincolo, de însăşi ei, nu văd,
Ori cred iubirea că, de fapt, subjugă,
Şi numai calea lor o întrevăd.
Puţin mai dorm, şi mintea mi-o ţin trează,
Mai mult atent la adieri de vânt,
Şi tot atent la ziua ce urmează
Şi-al ei prim gând, şi-ntâiul meu cuvânt.
Viaţa mi-o ştiu, e mai mereu amară,
Şi-s vinovat şi eu, o spun, direct,
Dar va veni-n curând o primăvară
Pusă pe rol prin chiar al ei efect.
