luni, 25 decembrie 2017

Socotiri înspre întreg

Semnul meu e lacrimă de foc,
Pot întoarce lumea spre trecut...
Şi aş arde-al vieţii nenoroc
Azi când simt că-i iar un început...

Înmulţesc, adun şi socotesc
Câte lumi încap într-un atom...
Eu, prin viaţă tot pe jos pornesc
Să dau sens puterii de-a fi Om.

Ştiu cum să împart ori să adun,
Cum să scad de n-am ce să-nmulţesc...
Rezultatul într-un vers îl pun
Ca să ştiu de ce, şi cum, trăiesc.

Şi pun semn definitiv, de foc,
Şi în fapte ca şi în cuvânt,
Chiar şi când îmi joc al vieţii joc,
Vorba-mi spusă este legământ.

Jur pe adevăr în orice vers
Și, deja, mărturisit îl știu,
Că, mergând, mereu cât am de mers,
Niciodată nu ajung târziu.

În absurdul unui gând sumar
Șanse n-am, deloc, să mă-ncadrez,
Fiindcă,-i drept, de scrisu-mi mă separ
Când eternitatea o scurtez.

Tot mereu voi fi motiv de foc
Ca să dau luminii liber drum
Și, cumva, speranței să-i fac loc
Chiar de fi-va eu să pier ca fum...

vineri, 22 decembrie 2017

În noaptea trecerii

În cea mai lungă noapte
din anul ce se stinge,
Mă vreau pierdut în vise
ca să aud că ninge,
Că vine, iată clipa,
când anul iarăși moare,
Sau doar se scimbă-n altul
dându-și, din nou, valoare.

Să nu adormi iubito,
nu ai de ce te teme,
Pe-afară e doar vântul
ce-și are, iar dileme,
Să stăm în întuneric,
tăcuţi ca două sfere
În universul vremii
ce are altă vrere.

E noaptea cea mai lungă
semn clar de zi de iarnă,
Să așteptăm zăpada
ce fi-va să se-aștearnă,
În zori de zi sau poate
când toți spunem că-i noapte,
Dar până ea să vină
e încă timp de fapte.

Vezi clar că minutarul
a adormit sub perne,
Putem trăi în pace,
uitând de mofturi terne,
Dând, focului, de veste
că-i plin de fantezie,
Să facem noaptea asta,
un vers de poezie.