Rugă de iertare

Vin, Doamne, astăzi, să îţi cer iertare
Că îmi tot țin, cam mult, privirea-n Cer,
Crezând că, încă, dreptul am să sper
În adevăr și în dreptatea-Ți mare.

Iertare-ți cer de am greșit cu fapta,
Trăind, atât de mult, ca unul singur,
Gând că e mai bine, și mai sigur,
Să nu mă uit în stânga ori în dreapta.

Și iartă-mă că, pururi, primăvara,
M-am arătat de soare însetat,
Spre scris, fără de noimă, m-am dedat,
Golind, fără păsare, călimara.

Și aș mai vrea, să poți, să-mi dai iertare
Că, vara, am uitat să fiu sedus
De-al soarelui mereu târziu apus,
Avându-mi viața dusă la-ntâmplare.

Greu de va fi, mă iartă, laolaltă
Că toamnei i-am plătit prea mult tribut,
Iar iarna prea puține am făcut
Precum oprirea unui tren în haltă.

Iertarea-Ți vreau, că, poate-n lăcomie
Țintit-am, fără greș, cu ochi de vultur,
Și-am adunat, fără să știu că scutur
Atâtea flori, să-mi înflorească mie.

Îți iertare dacă, strâns sub pleoape,
Am vrut s-adun firescul cer senin,
Ca să mă știu, în vise, mai aproape
De vremuri noi, simțindu-le că vin.

Iartă-mi, Te rog, această încercare,
De a veni să-Ți spun că tot greșesc,
Dar dacă-mi dai motive să trăiesc,
Pentru mai tot ce-am fost tu dă-mi iertare.

Îmi este clar, am multe neștiute,
Cu multe fapte încă sunt dator,
Fie-mi, te rog, din nou cel iertător,
Dă-mi liniștea ce poate să m-ajute!

Firesc, extrem, invers

Mi-e clar, sunt, azi, castelul,

pe-alocuri dărâmat

De vântul prea puternic

în zid și porți bătând,

Un simplu om ce simte

că sufletu-i mirat

De ritmul care bate

în trupul lui flămând.

Destinul și-ntâmplarea

le port, mi se cuvin,

Le am și le pot duce

altfel degeaba lupt,

Un șir întreg de fapte,

mi-asum, îmi aparțin,

Așa cum simt și pragul

ce-l am, înalt, abrupt.

Trecut-au ani... cu timpul

în care-am rătăcit,

Am înțeles că-i vremea

să merg cât e de mers,

Acestei vieţi în care,

cândva, am fost sortit,

Nu-i pot schimba firescul,

în sens extrem, invers,

Nu-i pot fixa repere,

și nici să mai evit,

Un drum ce mi se știe

din fiecare vers.

Zbucium de schimbare

Simt lovituri de coadă de topor
În gândul ce-a-nvăţat mereu tăcerea,
Ce mi-a ajuns să-mi fie un izvor
De lacrimi, când adună-n el durerea.

Pe margini de tristețe capu-mi pun,
Visând mai văd ideea ca nuanță
Și stelele cum tot mereu apun
Mizând, spre altă noapte, pe speranță.

Cu fața-n vânt, rămân pe gânduri dus
În căutarea unora, bizare,
Când timpul stă cu fața spre apus
Punându-și multe semne de-ntrebare.

În liniște, un zbucium greu, presimt,
Înaripat de multu-mi dor de ducă,
Nu-i știu urmarea, dar, tacit, consimt,
Că o schimbarea vrea să îmi aducă.

De a gândi, de multe ori, mă las,
Voindu-mă-n a faptelor derivă,
Ca să-mi păstrez tot ceea ce-i rămas
Și să nu-mi stau, eu, mie, împotrivă.

Dar și așa ajung chiar istovit,
Debusolat de întâmplări ciudate,
Chemat, și-n miez de noapte izgonit,
De-același adevăr pe jumătate.

Și-s acuzat că sunt acuzator
Înspre ideea ce idei ucide,
Când o aduc în văzul tuturor
În contra intereselor stupide...

Amănunte în tandem

Acum, aici, știu multe amănunte
Despre mai tot ce-i clar că am în gând
Știu cât de-nalt e vârful unui munte,
Chiar de nu mă vreau în primul rând.

N-am cui vorbi, n-am cui să mai cer scuze
Când fug, în grabă, din acest prezent,
Care încearcă, tainic, să m-acuze
De gravul, ori acutul, meu accent.

Cum nu mă duc, ușor, spre închinare,
Și nici nu pun, prea lesne, cuiva, nimb,
Ajung să fac, drum nou, sau doar cărare,
Vorbit mereu că nu vreau să mă schimb.

Pun gânduri multe-n vârful de peniță
Ademenit fiind mereu de vers,
Prea conștient că-n lumea mea, pestriță,
Ajunge creator de univers.

Și toate se preschimbă în poveste,
Rescrisă de-al ideilor tandem,
Unele mari iar altele modeste,
Când vers cu vers se facea-a fi poem.

Oricum, ca vers, e dat să spovedească,
Trăiri, simțiri, de multe ori chiar minți,
Ca, omul, dezrobit, să-și regăsească
Curatul drum al lacrimei fiebinți.

În felul lui devine rugăciune,
Dar și un fel de-a spune "Mulțumesc!",
Simplei idei că omu-i o minune
Ce poartă-n ea al vieții har ceresc.

Din viitor idei se tot revarsă,
Nici nu țin cont de-al lumii argument,
Cu ele fac și eu o cale-ntoarsă,
Și sunt mereu acum, aici, prezent.

Motivat de hotărâre

Oameni dragi, ce încă mă citiți,
Recunosc, un gând mereu mă bate,
Să mă las de scris, cât se mai poate,
Și să intru-n lupta cu smintiți.

Sunt sătul să tac și să tot tac,
Să ascult atâtea baliverne
Ce nici n-au motive de-a discerne
Între omul prost și cel buimac.

E destul... trec anii, și-s anoști,
Ne-ndreptăm prea repede spre moarte,
De trăiri furate avem parte,
Fură cel mai bine cei mai proști.

Înțelesul clipei e bolnav,
Bucuria e și ea bolnavă,
A ajuns, în sine, o otravă,
Pentru cel ce nu se dă grozav.

Furtul e la modă, însă hoți
Nu prea pare nimeni să găsească,
Mulți doresc doar să se-mbogățească
Aruncând cu praf, în ochi, la toți.

N-am putut nicicând să fiu tăcut,
Chiar și când mi-am tot impus tăcerea,
Astăzi, recunosc, nu am puterea
Să mă fac absurzilor plăcut.

Primul nu lovesc, dar când lovit
Sunt, fără de jenă, pe la spate,
Intru-n luptă, lupt pentru dreptate,
Fără de motiv a fi oprit.

Astăzi multe chiar așa se fac,
Prea puține se mai fac pe față,
Criminalii vin, ne dau povață
Că sunt buni la toate cei ce tac.

Vreau să lupt... Chiar dacă nu mai scriu
N-o să am, de rău, nici o părere,
Pentru luptă încă am putere,
De nu am nu-s demn nici de sicriu.

Socotiri înspre întreg

Semnul meu e lacrimă de foc,
Pot întoarce lumea spre trecut...
Şi aş arde-al vieţii nenoroc
Azi când simt că-i iar un început...

Înmulţesc, adun şi socotesc
Câte lumi încap într-un atom...
Eu, prin viaţă tot pe jos pornesc
Să dau sens puterii de-a fi Om.

Ştiu cum să împart ori să adun,
Cum să scad de n-am ce să-nmulţesc...
Rezultatul într-un vers îl pun
Ca să ştiu de ce, şi cum, trăiesc.

Şi pun semn definitiv, de foc,
Şi în fapte ca şi în cuvânt,
Chiar şi când îmi joc al vieţii joc,
Vorba-mi spusă este legământ.

Jur pe adevăr în orice vers
Și, deja, mărturisit îl știu,
Că, mergând, mereu cât am de mers,
Niciodată nu ajung târziu.

În absurdul unui gând sumar
Șanse n-am, deloc, să mă-ncadrez,
Fiindcă,-i drept, de scrisu-mi mă separ
Când eternitatea o scurtez.

Tot mereu voi fi motiv de foc
Ca să dau luminii liber drum
Și, cumva, speranței să-i fac loc
Chiar de fi-va eu să pier ca fum...

În noaptea trecerii

În cea mai lungă noapte

din anul ce se stinge,

Mă vreau pierdut în vise

ca să aud că ninge,

Că vine, iată clipa,

când anul iarăși moare,

Sau doar se scimbă-n altul

dându-și, din nou, valoare.

Să nu adormi iubito,

nu ai de ce te teme,

Pe-afară e doar vântul

ce-și are, iar dileme,

Să stăm în întuneric,

tăcuţi ca două sfere

În universul vremii

ce are altă vrere.

E noaptea cea mai lungă

semn clar de zi de iarnă,

Să așteptăm zăpada

ce fi-va să se-aștearnă,

În zori de zi sau poate

când toți spunem că-i noapte,

Dar până ea să vină

e încă timp de fapte.

Vezi clar că minutarul

a adormit sub perne,

Putem trăi în pace,

uitând de mofturi terne,

Dând, focului, de veste

că-i plin de fantezie,

Să facem noaptea asta,

un vers de poezie.