Hoția ca blestem

Încet, încet, fără să vrei, clădești
O formă, ce-ai să-i spui, de conjunctură,
Prin care, ce-ai luat, ai să plătești,
Cu unică, identică, măsură.

Trecutu-l ai în fiecare por,
Iar faptele, chiar de le vrei uitate,
a Vor fi tăiș și coadă de topor
Ce vor lovi, cum ai lovit, prin spate.

Greu îți va fi, în viața ta, să vezi
Că nu-i deloc ușor să spui "Nu-mi pasă!",
Când vei ajunge chiar să te forțezi
Să crezi că nu ești singură în casă.

Cândva urcasei gândul până-n nori,
Voind să ai ce mintea îți vroia,
Și-n orice fel s-agonisești comori,
Chiar dacă patul unic drum ți-era.

Altfel vorbeai, mințind și tot mințind,
Tot tu spuneai că nu-i o faptă bună,
Dar tot pândeai, prin colț de ochi, zâmbind,
Clipa hoției, cât mai oportună.

Asta făceai, furai și tot furai,
Ceea ce-avea, de fapt, altă femeie,
Și bucurie vieții îți clădeai,
Pe singura, ție de preț, idee.

Puținul nu-ți era mulțumitor,
Umplându-te de lacrimi și blesteme,
Încet fiind, în ochii tuturor,
Un simplu trup penttu plăceri extreme.

Coroborând absurdul interes
Cu ceea ce n-aveai spre-nfățișare,
Încă îți spui că n-aveai de ales,
Că toate le-ai făcut prin întâmplare.

Dar și așa, prin timp, te contrazici,
Prin faptele continuu repetate,
Prin modu-n care încă te dedici
Argumentării marilor păcate.

Furtul speranței este unul grav,
Și grav e să-l ascunzi într-o plăcere...
Din toate astea, azi, un gând bolnav,
Să îl urmezi, fără crâcniri, îți cere.

Nimic nu faci firesc și nici un plan
Nu-i altceva decât o încropire
Spre ducerea firescului în van
Și fugă,-nfricoșată, de iubire.

În orice parte mergi, un dus-întors
Arată că ți-e greu să vezi departe,
Și mersul de puteri îți este stors
Având reper un ciob de oale sparte.

Vei vrea să râzi, dar greu va fi să poți,
Nici chiar pentru o clipă, de fațadă,
Și se va ști că parte faci din hoți,
Cinstea îți e doar mască de paradă.

Și nu-ți dorești nimic, nici bucurii,
Îți vrei un drum s-ajungi să fii furată
Plătind, de fapt, voitele hoții
Simțindu-te, prea mult, îndatorată.

Iluzii expansive

Mereu las loc de vorbe și-ntrebări...
Cum să răspund de ce nu-ți spun pe nume?
De ce îți spun că simt mereu chemări
Și, ca să-ți vin, în urmă las o lume?

Pun unii întrebări, mai pe ascuns,
De când, și cum, te-ai dovedit ispită
Și în prezent, cu grabă, am ajuns
Să spun, așa direct, că ești iubită?

Spre tine vin, din multe părți, priviri,
În căutarea lor de-a ști mai multe,
De-a te-ntreba de fapte și trăiri,
De adevărul viselor oculte.

Și vin, tot vin, idei de prin străini,
De multe ori părând a fi naive,
Însă dorind balanțe să înclini
Cu afirmații clar imperative.

Învățături nu trag, nici nu știu cum
Să povestesc o altfel de poveste,
Să inventez cărări cu sens de drum
Crezând că întrebările-s oneste.

Prin fel și fel de vorbe trec cu greu,
Nepriceput fiind la mari eschive,
Eventual, cum nu prea fac mereu,
Repun în drepturi sensuri expansive.

Dar tot nu scap, sunt mulți ce vor a ști
În gânduri de mai caut altă cale,
Sau dacă vreau cu alții a-mpărți
Iluzii așa-zis raționale.

Și tot mereu, constat, că las un loc
Pentru mai mult de-o simplă întrebare,
Dar ce să spun când știu știu că la mijloc
Ești tu, sunt eu, și viața ca-ntâmplare.

Ieșirea din surghiun

Aș vrea să înțelegi, nu să asculți,
Când spun în vers că asta ni-i menirea,
În viață să pășim, cu rost, desculți,
Și să trăim, doar noi, în doi, iubirea.

Suntem într-un destin încorsetați
Nu-i vreme de-a găsi o altă cale,
Chiar dacă-n gând ne știm absurd
damnați
De vremuri vechi ce ne mai dau târcoale.

Suntem și plus și minus infinit,
Și singuri nu putem ieși în lume,
Că viața, de pe muchii de cuțit,
Poate ușor și mult să ne consume.

Multe-s de spus, chiar dacă s-au mai spus,
Acum ideea are altă formă,
Că timpul ne va fi, de-l vrem, supus,
Punându-ne, măsurii sale, normă.

Cum ți-am mai spus, acum, din nou, îți spun,
Că totul stă în corzi de risipire,
Ieșind din gândul unui lung surghiun,
Vieții redându-i dreptul la iubire.

Redefiniri acum, de vrei să faci,
Nevoie ai de fapte, ca repere,
De tot ce-a fost, cândva, să te dezbraci
Uitând de așteptare și tăcere.

De vrei a merge greu va fi de mers
De nu-ți vei face rost printr-o schimbare,
Lăsând să fim al clipei univers
Clădit de omeneasca-mpreunare.

Ascultă dar și fă să înțelegi
O legea vieții nu-i o lege dură,
Că poți, prin dăruirea-ți să renegi
Ceea ce azi îți vezi a fi măsură.

Eronata fugă

Nu mai fugi, tu fugi prea mult de tine,
Găsești că poți cumva să te ascunzi,
Că vei găsi un timp ce-ți aparține,
Lipsit de cei ce doar se văd profunzi.

Întoarce-te, măcar pentru o clipă,
Spre gândul ce-mi spuneai, cândva, că-l ai,
Și-ai să-nțelegi de ce numesc risipă
Răscrucea-n care, de o vreme, stai.

Zi după zi se trece... Trecătoare
Începi să fii, grăbindu-te mereu,
Uiți să gândești deși ești gânditoare,
Și-n juru-ți vin habotnici cu tupeu.

Te-ai învățat să iei minciuna-n seamă
Și timp să pierzi ca să-i ajungi la miez,
Cu nepăsare spui că te tot cheamă
Idei pe care eu le generez.

Tot încercând să fugi te-ntorci spre mine,
Și-n pas de grabă, fi-vei, în curând,
Esență de pornire ce-ți revine
Ca să-nțelegi de ce mă porți în gând.

Să fugi nu ai nici timp, nu ai nici unde,
Doar îți clădești din umbre paravan,
Și chiar te-ncrezi că el te va ascunde
De nedorita pierdere în van.

Scrii doar, tot cu grăbire, câte-o ciornă,
Tot amânând să dai un sens concret
Speranței că, trecând de-a pripei bornă,
Nu vei avea nici cel mai mic regret.

În spun, tot spun, să nu mai fii fugară,
Nu mai fugi, ajungi să obosești,
Nu-ți este ție fuga necesară,
Tocmai de-aceea, încă, mă iubești...

Simplu, românește

Puțin vorbesc de viața mea, de mine,
De cele ce le fac, în general,
Dar vreau să spun că-n alte limbi, străine,
Nu pot vorbi, cel mult sunt papagal.

Cuvântul nu-mi mai este la-ndemână,
Fără trăiri, și leneș, îl rostesc,
Ceva din mine simt că pune frână
Ideii de-a se spune cum gândesc.

Vorbind în românește mă simt bine,
Că tot ce spun e încărcat de sens,
Și n-am nici un motiv ce m-ar reține
Să știu că sunt cu mine în consens.

Limba română e balsam pe rană,
Când sufletul se-rată-ncorsetat,
E una cu condiția umană,
Ca adevăr prea greu de contestat.

A fost născută și a fost crescută
Pe-acest pământ de zeci de mii de ani,
Dumnezeiască, mai mereu, redută
Ce ne-a scăpat de efemeri dușmani.

Pentru această limbă a curs sânge,
Au fost cruzimi, adesea s-a murit,
Tocmai de-aceea doina noastră plânge
În versu-i de istorii păstorit.

De la păgâni de-a-mprumutat cuvinte
Le-a dat și argumente și temei,
Ca să ajute-n ținerea de minte
A celor ce-a trădat-o-n anii grei.

Sunt mulți ce și-ar dori să o vorbească,
Să spună simplu tot ce au de spus
Sătui fiind să se maimuțărească
Doar dând comenzi la cei de nesupus.

Și tot la fel de mulți și-o vor știută
Simțindu-i mersul lin catifelat,
Nemaivoind o limbă surdo-mută,
Ca un lătrat scrâșnit și candențat.

De ce-aș vorbi, în alte limbi, mai bine?
De ce să uit de-al sensurilor joc?
De ce să cred că limbi ce-mi sunt străine
Mă fac alt om, mi-aduc mai mult noroc?

N-am să contest, au toate o valoare,
Limba-i esența unei națiuni,
Și cum nimic nu este nou sub soare,
Exprimă stări de spirit, raţiuni.

Nu-mi place să vorbesc în limbi străine
Chiar dacă, la nevoie, le vorbesc,
Rămân fidel ideii pre-latine,
Și-n nașterea-i ca dat dumnezeiesc.

Mă-mpac, te-mpac...

Din depărtări, din drumuri ce tot fac,
Îmi ești mereu motiv de fantezie,
Și abia pot, cu gândul să mă-mpac,
Îl fac să fie vers de poezie.

Privirii mele rar nu te găsesc
Motiv de orizont și-nseninare,
Mirându-mă că nu prea mă grăbesc,
Parcă știind a timpului urmare.

Umbre stinghere vin și mi te pun
În clipe de trăiri înălțătoare,
Ca nu cumva, aprins, să-ncep să spun
Că depărtarea ta prea mult mă doare.

De parcă te-aș visa, te văd, te-aud,
Te simt pășind, încet, încet, spre mine,
Îmi vid idei în care te includ
Și totul parcă, prea real, devine.

Mi te tot am privire cu idei,
Chip întrupat în simțuri și dorință,
Acea femeie ce, dintre femei,
Îmi dă mereu motive de voință.

N-am de ales, mereu fiind pe drum,
O cale ce-ar putea să mi te-aducă,
La granița prezentului "acum",
În care nerăbdarea-ar fi caducă.

Și merg, tot merg, mai rar mă și opresc,
Cât umbra să se facă amintire,
Dedându-mă păcatului lumesc,
Cel pornitor de somn și lenevire.

Însă, în gând, un drum deja îl fac,
Deja îmi este drum de cale-ntinsă,
Că-i timpul să mă-mpac și să te-mpac,
Să-ți fiu motiv de flacără aprinsă.

În lipsă de pretenții

Trecut-a, deja, multă vreme,
Uitat e deja primul pas,
Uitate-s destule probleme,
Noi doi neuitați am rămas.

Erai rătăcită-n cuvinte,
Erai rezervată-n idei,
Eu însă, privind, înainte,
Găseam minimalul temei.

Eram izgonit în tăcere,
Eram răvășit și bolnav,
Tu însă, credeai cu putere,
Că nu e nimic foarte grav.

Ne-am dat și ne-am fost o speranță,
Sau, poate, cu totul, mai mult,
Azi are reala pregnanță,
Oricât zăbovim în tumult.

Trecute, ne spunem, sunt multe,
Dar încă mai multe-au rămas,
Trăim printre vremuri oculte,
Pândiți, tot mereu, de impas.

Pretenții, de drept, n-am anume,
Destul îmi e doar că exiști,
Ideea nu-i nouă, în lume,
De-aceea îmi vezi ochii triști.

Am, totuși, o mare dorință,
În care mereu mă ascund,
Când spun că nu am trebuință
De gându-mi, adesea, profund.

Dorință îmi ești, nu am teamă
Că lumii dau astfel de vești,
Tristeți în poveste te cheamă,
Știind cât de mult îmi lipsești.