Zvon de împrimăvărare

Iată că intră-n drepturi primăvara,
Nimic nu se păstrează din ce-a fost,
Spre mai târziu mereu grăbește seara,
Nemaigăsindu-și, în lumină, rost.

Și noaptea, iarăși, înspre zori, se pierde,
Grăbită mult de stelele ce-apun,
La rândul lor seduse de un verde
Care promite-a fi un bun comun.

Iarna încearcă, încă, să oprească
Drumul ce-i mers, prin urme mari, de ger,
Ori arătând o lume pitorească
Cu forme din poveste și mister.

E însă în zadar, orice s-ar spune,
Chiar ploaia-i o dovadă și motiv
De-a dovedi că timpul se supune
Ideii de-a rămâne obiectiv.

El știe doar a pune față-n față,
Și nu e de mirare, nici banal,
Norii ce cad, în zori, ca val de ceață
Cu mersul său, firesc, atemporal.

Iarna mai ia mulaje înghețate,
Voind spre toamnă a-nvinovăți
Pe cei ce ne ucid cu mâini curate,
Mințind că vremuri bune vor veni.

Însă rămâne tot ce-i dat să fie,
Rămâne-n treceri vremea ce-a trecut,
Avându-și, prin firesc, o datorie
De-a nu se ști un act contrafăcut.

Și vine vremea care-i dat să vină,
Iar primăvara tot își intră-n rol,
Ceas după ceas, revine în lumină
Al vieții noi, mereu dorit, simbol.

Treaz, la mal

Ai apărut după atâta vreme,
Ca semn al începutului de an,
Când viața mea, pierdută-ntre extreme
Părea a fi, de gânduri, un morman.

Legede, de ar fi să mai apară,
Ți-ai regăsi prezentul ca trecut,
Uitând de timp, și de a lui povară,
În absolut al vieții prefăcut.

Dintr-un neant ce clipei hotărăște
Cum e să-și treacă pasul peste prag,
Fiindu-mi vis, mi-ai spus că-i omenește
La mal, când valuri bat, să mă retrag.

Val m-ai văzut... Văzând spre mai departe
Mi te-ai lăsat să știu că îmi ești mal,
Că nimeni, niciodată, nu desparte
Ceea ce e sortit a fi real.

Nici n-a contat ce pare să conteze,
În lumea-n care totu-i numărat
Și mult prea rar simțirile sunt treze,
Rebotezate fapte cu păcat.

Luând reper reala cutezanță
Mi-ai arătat că nu-mi voiești opriri,
Și pot privi, oriunde, cu speranță,
În libertatea unei mari iubiri.

Trăind printre damnări și anateme,
Într-o minune, totuși, mai speram,
Și-ai apărut, după atâta vreme,
Din amintiri în care te iubeam.

Încă mai am un timp de așteptare,
De zbateri și conexe întrebări,
Dar, apărând, îmi am deja răbdare,
Trăind sub vraja marii împăcări.

Dator de dor

Îmi este dor de tine... Nici nu știu,
De ce-n trezirea mea te știu departe,
De ce există timpul ce desparte
Și duce totul înspre mai târziu...

Simțire-mi ajung un corolar
De așteptări trecute de răbdare,
Cât încă eu mă mint că mi se pare
Cum timpul ni se trece în zadar.

Și îmi tot schimb al dimineții rost
Spre începuturi ce nu vor să-nceapă,
La fel cum nu vrea mintea-mi să priceapă
Că-i nu-i normal "va fi", ci doar ce-"a fost".

Ajung, și-așa, să-mi fie iarăși dor,
Măcar de primul pas, în fapt de seară,
Sau altul, la-nceput de primăvară,
Căruia-i sunt mereu, mereu, dator.

Se-ntâmplă, uneori, să mă închid,
În gându-n care se întâmplă lupte,
Între idei ce, totuși, se vor rupte
De cele ce trăirile-mi ucid.

Iar, alteori, încerc să-mi interzic
Rostirea de cuvinte despre lume,
Știind că ea, prin legi, ori prin cutume,
Îmi cere chiar și visul să-mi explic.

De vreau sau nu, și chiar dacă nu pot,
Caut să uit, ca formă de-mpăcare,
Că ziua e când mică, e când mare,
Doar eu rămân un om și nu-s robot.

Timp de antiprimăvară

Nu vrea să vină primăvara...
la câtă iarnă e în noi,
Oricât se duce-n noapte seara,
o tragem repede-napoi.

Vremii de noi deloc nu-i pasă,
știindu-ne nepăsători,
Că facem tot mai bună casă
cu norii mari, apăsători.

Spunem că nu se înțelege,
în ce tipare suntem puși,
Dar vrem și pentru vreme lege,
să-i fim și vremii trepăduși.

Ne ținem după calendare,
tot mai puțin privim spre cer,
Și ni-i cu mare supărare
când ne trezim cuprinși de ger.

I-am pune, parcă, bariere,
să fie după cum voim,
Grăbind-o din întârziere,
sau din grăbire s-o oprim.

I-am da, cerând să nu refuze
tot ce ne-ar fi fără folos
Ca să avem noian de scuze
când faptele ne ies pe dos.

Suntem pe drum și n-avem stare,
și nu știm cum să ne oprim,
Nimic nu-i cert, doar ni se pare
că viața, totuși, o trăim.

Dar n-avem timp... și stăm în pace
când ardem tot, chiar și pe noi,
Spunând că nu avem ce face,
chiar dacă mergem spre-napoi...

Tăcerea ca sofism

Tăcerea pentru unii-i semn normal,
Ascund în ea o mare neputință
Ce și-o trăiesc cu-ntreaga lor ființă,
Mințindu-se că-i ceva ideal.

Își au tăcerea, ce-au primit-o-n dar,
În vremea ce și-o știu copilărie,
Un mod ciudat de-a crede-n bucurie,
Când adevărul are gust amar.

A fost, va fi, și-i vrută de-ajutor
Orgoliului ce-i dă meschin putere
Și care vrea în jurul lui tăcere,
Voind a se impune tuturor.

Ascunde, nonșalant, în jurul ei
Prea multa neștiință de cuvinte,
Și vorbele ce nu aduc aminte
Decât de sensuri fără clar temei.

Chiar și atunci când pare de moment,
E fugă dinadins, deși mascată,
De a se ști cu totul dezarmată
Lipsită de un minim argument.

Dar cum n-ar fi absurdul împăcat
Cu lipsa de efect prin mascaradă,
Pe a trăirii-mpestrițată stradă
E scos cuvântul bun de înțepat.

Oricât ar fi motivul în zadar
Și chiar oricât ar fi fără măsură,
Își dă, de unul singur anvergură
Până ajunge normă și tipar.

Eu nu-s tăcut... n-am învățat să tac
Chiar pedepsit la viață în tăcere,
Dar știu de ce tăcerea mi se cere
De cei ce cred că jocul vieții fac...

Antipremoniție

O viață-ntreagă multe am știut,
Chiar ce va fi în ziua următoare,
Un orizont mereu necunoscut
Mi se-arăta cu-ntreaga lui valoare.

Sunt acuzat mereu că aș fi trist,
Și că tristeții eu i-aș da motive,
Dar nimeni nu se-ntreabă cum rezist
Știind că n-am nicicum alternative?

Doar așteptând și nefăcând nimic,
Nu am, cum n-am avut, o bucurie,
Când mă trezeam că-n fapte mă implic
Mințind că nu-i așa, ca dat, să fie...

Tocmai știind, de multe ori m-am pus
Să bat alt drum, să iau o altă cale
Să merg în jos, spunând că merg pe sus,
Dar tot pe munți urcam, mergând agale.

Chiar de m-am vrut mergând spre înapoi,
Punând dorința-n formă de cuvinte,
Prin întâmplări m-am dus spre vremuri noi,
Și mă găseam mergând spre înainte.

Mi-a fost să știu, de multe ori să văd
Forma reală, fapte-n întregime,
În felu-n care orișicând revăd
Trecutul cu întreaga-i profunzine.

Văd tot mereu, și tot mai mult nu vreau
Ce va mai fi să-mi fie dat de știre,
Să nu mai am idei când spun pe șleau
Ce mlaștină e-această omenire.

Nici chipuri nu mai vreau, nici aventuri
În prea prezenta vreme viitoare,
Aș vrea să simt că ceva-i nou sub soare,
Nu prelungirea unei vechi frânturi.

Altfel decât altfelul

Nu-i nici o zi la fel ca altă zi,
Și nici o clipă nu-i ca altă clipă,
Chiar dacă trecătoarea lor risipă
Ni-i dată nouă pentru a trăi.

Un început văzut e ca model
A ceea ce, ca pas firesc, urmează,
Logic, sperând, că astfel se barează
Un rezultat ce-i calculat altfel.

Dar, pas cu pas, nimic nu-i previzibil,
Un altceva, oricând, din întâmplare,
Cu-n altceva, în urma lui, apare
Schimbând un imposibil în posibil.

Și nici seninul nu-i ca alt senin,
Cum nici furtuna nu-i mereu furtună,
Chiar dacă norii negri se adună
Dându-ne gând că cer ne sunt, din plin.

Văzutul pare simplu de văzut,
Efectu-i însă greu se înțelege,
Că nu-i nici unde literă de lege
Ce îi urmează-n fapte-a fi făcut.

Consensul pare uneori bizar,
Sau e bizar că lipsa lui frapează,
Dar nimeni nu e sigur că-l urmează,
Și că efectu-i este, întru totul, clar.

Nici un efect nu e ca alt efect
La un același om și-aceeași faptă,
Strică ce strică, uneori îndreaptă,
Iar alteori lovește indirect.

Orice-i crezut posibil repetabil,
Ajunge-n mod real să contrazică
Motivul care, zice-se explică,
Ceea ce e, în fapt, inexplicabil.

Toate se-nvărt în jurul unui punct
Ce-și este și reper și referință,
Și, poate, chiar cu cea mai bună știință,
Se vrea știut ca amănunt disjunct.

Rugă de iertare

Vin, Doamne, astăzi, să îţi cer iertare
Că îmi tot țin, cam mult, privirea-n Cer,
Crezând că, încă, dreptul am să sper
În adevăr și în dreptatea-Ți mare.

Iertare-ți cer de am greșit cu fapta,
Trăind, atât de mult, ca unul singur,
Gând că e mai bine, și mai sigur,
Să nu mă uit în stânga ori în dreapta.

Și iartă-mă că, pururi, primăvara,
M-am arătat de soare însetat,
Spre scris, fără de noimă, m-am dedat,
Golind, fără păsare, călimara.

Și aș mai vrea, să poți, să-mi dai iertare
Că, vara, am uitat să fiu sedus
De-al soarelui mereu târziu apus,
Avându-mi viața dusă la-ntâmplare.

Greu de va fi, mă iartă, laolaltă
Că toamnei i-am plătit prea mult tribut,
Iar iarna prea puține am făcut
Precum oprirea unui tren în haltă.

Iertarea-Ți vreau, că, poate-n lăcomie
Țintit-am, fără greș, cu ochi de vultur,
Și-am adunat, fără să știu că scutur
Atâtea flori, să-mi înflorească mie.

Îți iertare dacă, strâns sub pleoape,
Am vrut s-adun firescul cer senin,
Ca să mă știu, în vise, mai aproape
De vremuri noi, simțindu-le că vin.

Iartă-mi, Te rog, această încercare,
De a veni să-Ți spun că tot greșesc,
Dar dacă-mi dai motive să trăiesc,
Pentru mai tot ce-am fost tu dă-mi iertare.

Îmi este clar, am multe neștiute,
Cu multe fapte încă sunt dator,
Fie-mi, te rog, din nou cel iertător,
Dă-mi liniștea ce poate să m-ajute!

Firesc, extrem, invers

Mi-e clar, sunt, azi, castelul,

pe-alocuri dărâmat

De vântul prea puternic

în zid și porți bătând,

Un simplu om ce simte

că sufletu-i mirat

De ritmul care bate

în trupul lui flămând.

Destinul și-ntâmplarea

le port, mi se cuvin,

Le am și le pot duce

altfel degeaba lupt,

Un șir întreg de fapte,

mi-asum, îmi aparțin,

Așa cum simt și pragul

ce-l am, înalt, abrupt.

Trecut-au ani... cu timpul

în care-am rătăcit,

Am înțeles că-i vremea

să merg cât e de mers,

Acestei vieţi în care,

cândva, am fost sortit,

Nu-i pot schimba firescul,

în sens extrem, invers,

Nu-i pot fixa repere,

și nici să mai evit,

Un drum ce mi se știe

din fiecare vers.

Zbucium de schimbare

Simt lovituri de coadă de topor
În gândul ce-a-nvăţat mereu tăcerea,
Ce mi-a ajuns să-mi fie un izvor
De lacrimi, când adună-n el durerea.

Pe margini de tristețe capu-mi pun,
Visând mai văd ideea ca nuanță
Și stelele cum tot mereu apun
Mizând, spre altă noapte, pe speranță.

Cu fața-n vânt, rămân pe gânduri dus
În căutarea unora, bizare,
Când timpul stă cu fața spre apus
Punându-și multe semne de-ntrebare.

În liniște, un zbucium greu, presimt,
Înaripat de multu-mi dor de ducă,
Nu-i știu urmarea, dar, tacit, consimt,
Că o schimbarea vrea să îmi aducă.

De a gândi, de multe ori, mă las,
Voindu-mă-n a faptelor derivă,
Ca să-mi păstrez tot ceea ce-i rămas
Și să nu-mi stau, eu, mie, împotrivă.

Dar și așa ajung chiar istovit,
Debusolat de întâmplări ciudate,
Chemat, și-n miez de noapte izgonit,
De-același adevăr pe jumătate.

Și-s acuzat că sunt acuzator
Înspre ideea ce idei ucide,
Când o aduc în văzul tuturor
În contra intereselor stupide...

Amănunte în tandem

Acum, aici, știu multe amănunte
Despre mai tot ce-i clar că am în gând
Știu cât de-nalt e vârful unui munte,
Chiar de nu mă vreau în primul rând.

N-am cui vorbi, n-am cui să mai cer scuze
Când fug, în grabă, din acest prezent,
Care încearcă, tainic, să m-acuze
De gravul, ori acutul, meu accent.

Cum nu mă duc, ușor, spre închinare,
Și nici nu pun, prea lesne, cuiva, nimb,
Ajung să fac, drum nou, sau doar cărare,
Vorbit mereu că nu vreau să mă schimb.

Pun gânduri multe-n vârful de peniță
Ademenit fiind mereu de vers,
Prea conștient că-n lumea mea, pestriță,
Ajunge creator de univers.

Și toate se preschimbă în poveste,
Rescrisă de-al ideilor tandem,
Unele mari iar altele modeste,
Când vers cu vers se facea-a fi poem.

Oricum, ca vers, e dat să spovedească,
Trăiri, simțiri, de multe ori chiar minți,
Ca, omul, dezrobit, să-și regăsească
Curatul drum al lacrimei fiebinți.

În felul lui devine rugăciune,
Dar și un fel de-a spune "Mulțumesc!",
Simplei idei că omu-i o minune
Ce poartă-n ea al vieții har ceresc.

Din viitor idei se tot revarsă,
Nici nu țin cont de-al lumii argument,
Cu ele fac și eu o cale-ntoarsă,
Și sunt mereu acum, aici, prezent.