Ca semn al începutului de an,
Când viața mea, pierdută-ntre extreme
Părea a fi, de gânduri, un morman.
Legede, de ar fi să mai apară,
Ți-ai regăsi prezentul ca trecut,
Uitând de timp, și de a lui povară,
În absolut al vieții prefăcut.
Dintr-un neant ce clipei hotărăște
Cum e să-și treacă pasul peste prag,
Fiindu-mi vis, mi-ai spus că-i omenește
La mal, când valuri bat, să mă retrag.
Val m-ai văzut... Văzând spre mai departe
Mi te-ai lăsat să știu că îmi ești mal,
Că nimeni, niciodată, nu desparte
Ceea ce e sortit a fi real.
Nici n-a contat ce pare să conteze,
În lumea-n care totu-i numărat
Și mult prea rar simțirile sunt treze,
Rebotezate fapte cu păcat.
Luând reper reala cutezanță
Mi-ai arătat că nu-mi voiești opriri,
Și pot privi, oriunde, cu speranță,
În libertatea unei mari iubiri.
Trăind printre damnări și anateme,
Într-o minune, totuși, mai speram,
Și-ai apărut, după atâta vreme,
Din amintiri în care te iubeam.
Încă mai am un timp de așteptare,
De zbateri și conexe întrebări,
Dar, apărând, îmi am deja răbdare,
Trăind sub vraja marii împăcări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu